Lăsând la o parte cei cinci ani care au trecut de la ultima postare și tot ce-am mai publicat pe-aici în glumă, mă pun sa reînvii blogul asta (de care aproape uitasem). Pe scurt, L. și cu mine ne-am căsătorit și ne-am apucat de mutat la țară.
La țară înseamnă la munte, și la munte înseamna la poalele Vlădesei, în județul Cluj. La un pas de Răchițele, la doi pași de Huedin și la vreo trei de Cluj-Napoca, să ne localizăm în spațiu. Să vă povestim deci despre viața ce-o aflăm aici.
Întâi și-ntâi, cam asta ne-ar fi casa. Cu mici fluctuații, așa arată ea de 75 de ani - simplă, primitoare și plină de trecut.
În aceeași ogradă o mai avem și pe dumneaei șura, dependința #1 pe tot cuprinsul Ardealului de munte. A noastră are un aer de țarancă olandeză, dar noi nu judecăm pe-asemenea criterii.
Și cam asta era ograda, până să ne aplecăm asupra ei. O porție bună de tradiție, de care ne-am legat fără zăbava sufletele. Iar în lunile ce vin, căsuței urmează să i se întâmple lucruri mărețe, zicem noi (ori ei, ori nouă). Planurile-s făcute, dar cum socoteala de (a)casă nu se potrivește mereu cu cea din târg, mai bine lasăm lucrurile să se desfășoare natural și nu grăbim povestea.
miercuri, iulie 09, 2014
luni, iulie 13, 2009
joi, aprilie 16, 2009
sâmbătă, ianuarie 31, 2009
Gothic foarte
sâmbătă, decembrie 13, 2008
Lumea lalei
Suna mai urat decat este :)). "World of Goo", un joc mic, dar pe deplin satisfacator, la care inca mai chinui neuronu'. Poti sa tragi cu ochiu' aici, dar e si mai misto sa tragi cu mousu' direct. Construim, prabusim, ne bucuram, ne crizam, dar la urma urmei e un joc plin de umor si...lala neagra. Da de ce sa iti mai zic eu despre el cand poti sa-ti dai direct. Piratam, asta e.
Scris-am (2)
[am reusit sa transcriu si a doua bucata, cu tot cu diacritice. am sa fac la fel si cu a treia parte, da' mere lent cu transcrisu'...]
Drumul se întindea lung înaintea lor. Praful prăfuia prăfos (prăfind). Lenea se întindea la fel de lungă înaintea lor.
- Am cunoscut un tip odată, zise Feodor. Un viking pletos. Eram pe atunci rândaş la un han vechi, de lemn. Tipul era cârmaci pe un drakkar de-al lor, şi zicea că a văzut nişte locuri să nu-ţi vină să crezi.
Mi-a povestit despre o insulă foarte mare, aproape uriaşă, pe care locuia un popor fricos de tot, poate cel mai fricos popor, zicea vikingul. Cică se speriau de orice, chiar şi unii de alţii. Ba chiar din nimic de multe ori. Şi cică aveau o sărbătoare, odată pe an în care făceau pe curajoşii. Se prefăceau că nu se sperie, că pe ei nimic nu-i impresionează. Şi chiar în ziua aia au venit vikingii peste ei, cu tipul pe care l-am cunoscut eu. Vikingii, înfricoşători, cu săbii şi topoare, cu coifuri şi scuturi – localnicii nici o reacţie. S-au mirat vikingii, că nu erau obişnuiţi cu aşa o atitudine. Băştinaşii, calmi, le-au dat aurul şi ce mai aveau de dat, dar de speriat – nimic. Fac vikingii tabără, mulţumiţi de pradă, şi se culcă. Când a doua zi, satul pustiu. Pe uliţe nimeni, toate uşile ferecate, pustiu, linişte. Sparg ei o uşa la nimereala, ca oamenii vikingi, şi sa vezi, toţi ai casei pitiţi pe sub paturi tremurau de frică.
Pasămite cine se arăta fricos în timpul sărbătorii nu era lăsat să mai intre în sat o săptămână. Aşa că oamenii s-au gândit că-i mai bună o seară de spaimă decât o săptămână singur în afara satului. Şi acum că se terminase sărbătoarea toţi se purtau cum le era firea – pitulaţi pe sub paturi... Olaf îl chema pe vikingul meu, şi zicea că aşa ceva nu mai văzuse de când era el.
Şi drumul, care era la fel de spăimos de-a trece pe sub ei, mai stătu în loc o vreme.
Drumul se întindea lung înaintea lor. Praful prăfuia prăfos (prăfind). Lenea se întindea la fel de lungă înaintea lor.
- Am cunoscut un tip odată, zise Feodor. Un viking pletos. Eram pe atunci rândaş la un han vechi, de lemn. Tipul era cârmaci pe un drakkar de-al lor, şi zicea că a văzut nişte locuri să nu-ţi vină să crezi.
Mi-a povestit despre o insulă foarte mare, aproape uriaşă, pe care locuia un popor fricos de tot, poate cel mai fricos popor, zicea vikingul. Cică se speriau de orice, chiar şi unii de alţii. Ba chiar din nimic de multe ori. Şi cică aveau o sărbătoare, odată pe an în care făceau pe curajoşii. Se prefăceau că nu se sperie, că pe ei nimic nu-i impresionează. Şi chiar în ziua aia au venit vikingii peste ei, cu tipul pe care l-am cunoscut eu. Vikingii, înfricoşători, cu săbii şi topoare, cu coifuri şi scuturi – localnicii nici o reacţie. S-au mirat vikingii, că nu erau obişnuiţi cu aşa o atitudine. Băştinaşii, calmi, le-au dat aurul şi ce mai aveau de dat, dar de speriat – nimic. Fac vikingii tabără, mulţumiţi de pradă, şi se culcă. Când a doua zi, satul pustiu. Pe uliţe nimeni, toate uşile ferecate, pustiu, linişte. Sparg ei o uşa la nimereala, ca oamenii vikingi, şi sa vezi, toţi ai casei pitiţi pe sub paturi tremurau de frică.
Pasămite cine se arăta fricos în timpul sărbătorii nu era lăsat să mai intre în sat o săptămână. Aşa că oamenii s-au gândit că-i mai bună o seară de spaimă decât o săptămână singur în afara satului. Şi acum că se terminase sărbătoarea toţi se purtau cum le era firea – pitulaţi pe sub paturi... Olaf îl chema pe vikingul meu, şi zicea că aşa ceva nu mai văzuse de când era el.
Şi drumul, care era la fel de spăimos de-a trece pe sub ei, mai stătu în loc o vreme.
miercuri, decembrie 03, 2008
Scris-am
[am descoperit astea intr-un caiet mai vechi hehe...e prima din trei bucati, urmeaza si restu candva :)]
Fă şi tu nişte umbră, băiatule, zise Mugal fără nici un chef.
Celălalt plămădi cu lene nişte umbră şi o trânti deasupra lor. Umbra rămase acolo din simplă lene, că numai lene şi căldură era în jur, cât vedeai cu ochii. De-a stânga şi de-a dreapta lor – drum de căruţe.
- Păi deh, nu te mira că doar stăm în mijlocul lui. Ăsta era Feodor. Da, bre, eu sunt ăsta. Cui îi pasă?
- Mie nu. Mugal, foarte sec. (Avea barbă.)
- Nici mie. Feodor. Fixist. Mustăcioară şi ochi albaştri. Scoate tutunul şi învârte o ţigare. Termină şi aşteaptă.
- Ce aştepţi, bre? Tocmai vroiam să întreb şi eu asta. Probabil îi e prea lene să şi-o mai şi aprindă.
- Exact. Şaten, tuns chilug. Moşul e cărunt şi are urechi uriaşe.
- Hai că n-or fi chiar aşa mari. Totuşi, sunt mari.
- Dar nu uriaşe. Bine, bine, doar mari. Dar Feodor are păr în nas. Lung. Şi-a lăsat mustăcioară ca să nu mai trebuiască să-l tundă.
- Aia s-o crezi tu!..Nu minţi! Te-am auzit când ai gândit-o.
Fă şi tu nişte umbră, băiatule, zise Mugal fără nici un chef.
Celălalt plămădi cu lene nişte umbră şi o trânti deasupra lor. Umbra rămase acolo din simplă lene, că numai lene şi căldură era în jur, cât vedeai cu ochii. De-a stânga şi de-a dreapta lor – drum de căruţe.
- Păi deh, nu te mira că doar stăm în mijlocul lui. Ăsta era Feodor. Da, bre, eu sunt ăsta. Cui îi pasă?
- Mie nu. Mugal, foarte sec. (Avea barbă.)
- Nici mie. Feodor. Fixist. Mustăcioară şi ochi albaştri. Scoate tutunul şi învârte o ţigare. Termină şi aşteaptă.
- Ce aştepţi, bre? Tocmai vroiam să întreb şi eu asta. Probabil îi e prea lene să şi-o mai şi aprindă.
- Exact. Şaten, tuns chilug. Moşul e cărunt şi are urechi uriaşe.
- Hai că n-or fi chiar aşa mari. Totuşi, sunt mari.
- Dar nu uriaşe. Bine, bine, doar mari. Dar Feodor are păr în nas. Lung. Şi-a lăsat mustăcioară ca să nu mai trebuiască să-l tundă.
- Aia s-o crezi tu!..Nu minţi! Te-am auzit când ai gândit-o.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
