Scris-am (2)

[am reusit sa transcriu si a doua bucata, cu tot cu diacritice. am sa fac la fel si cu a treia parte, da' mere lent cu transcrisu'...]

Drumul se întindea lung înaintea lor. Praful prăfuia prăfos (prăfind). Lenea se întindea la fel de lungă înaintea lor.
- Am cunoscut un tip odată, zise Feodor. Un viking pletos. Eram pe atunci rândaş la un han vechi, de lemn. Tipul era cârmaci pe un drakkar de-al lor, şi zicea că a văzut nişte locuri să nu-ţi vină să crezi.
Mi-a povestit despre o insulă foarte mare, aproape uriaşă, pe care locuia un popor fricos de tot, poate cel mai fricos popor, zicea vikingul. Cică se speriau de orice, chiar şi unii de alţii. Ba chiar din nimic de multe ori. Şi cică aveau o sărbătoare, odată pe an în care făceau pe curajoşii. Se prefăceau că nu se sperie, că pe ei nimic nu-i impresionează. Şi chiar în ziua aia au venit vikingii peste ei, cu tipul pe care l-am cunoscut eu. Vikingii, înfricoşători, cu săbii şi topoare, cu coifuri şi scuturi – localnicii nici o reacţie. S-au mirat vikingii, că nu erau obişnuiţi cu aşa o atitudine. Băştinaşii, calmi, le-au dat aurul şi ce mai aveau de dat, dar de speriat – nimic. Fac vikingii tabără, mulţumiţi de pradă, şi se culcă. Când a doua zi, satul pustiu. Pe uliţe nimeni, toate uşile ferecate, pustiu, linişte. Sparg ei o uşa la nimereala, ca oamenii vikingi, şi sa vezi, toţi ai casei pitiţi pe sub paturi tremurau de frică.
Pasămite cine se arăta fricos în timpul sărbătorii nu era lăsat să mai intre în sat o săptămână. Aşa că oamenii s-au gândit că-i mai bună o seară de spaimă decât o săptămână singur în afara satului. Şi acum că se terminase sărbătoarea toţi se purtau cum le era firea – pitulaţi pe sub paturi... Olaf îl chema pe vikingul meu, şi zicea că aşa ceva nu mai văzuse de când era el.
Şi drumul, care era la fel de spăimos de-a trece pe sub ei, mai stătu în loc o vreme.